„Gândul Şcolii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora, nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Chiar unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai lecţii. O carte pe care o scoţi din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în linişte, sau un exemplu de seninătate intelectuală, sînt mult mai educative decît o lecţie. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee și încep să încoporeze și ei una. (Poate „gîndul unic”, de care vorbea Pârvan). Cred că şcoala asta trebuie făcută… Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cîţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din cînd în cînd e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva ? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem ? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus)”